Viaţa în cutii de carton

Viaţa în cutii de carton

O viaţă liniştită, un pat cald şi o mâncare bună. Toate le sunt străine. Marcel şi Octavian, de 6 şi respectiv un an nu ştiu ce înseamnă. Pentru ei, acasă înseamnă o baracă din carton şi adunături de pe şantier, aşezată pe câmpul care leagă Sibiul de Cisnădie. O masă cu carne au o dată pe lună şi poate nici atunci. Sărăcia este mai urâtă atunci când o vezi prin ochii unui copil.

Pe drumul dintre Sibiu şi Cisnădie, în câmp, se zăreşte uşor o caroserie albastră, cândva un microbuz care dădea iama pe şosele. În faţa ei, o baracă. Ca pentru paznicii pe care îi vedem la televizor că au grijă de culturile de pepeni ale oltenilor. Diferenţa e că paznicii stau acolo pe timp de vară. Familia Burcea stă în fiecare zi, fie iarnă, fie vară.

Le e greu în fiecare zi. Dar parcă mai greu decât iarna nu e niciodată. Atunci când frigul le ajunge la os, Marcel, capul familiei, se ridică şi mai bagă un lemn din pădurea care le e singurul vecin în pustietate, în soba improvizată. Într-o baracă din cartoane şi adunături din construcţii, patru suflete, doi adulţi şi doi copii luptă pentru supravieţuire.

Nici patul nu ajunge

În baraca de cel mult 8 metri pătraţi, abia dacă intră un pat, o sobă improvizată şi o scândură bătută în cuie la orizontală, care serveşte drept masă. Un singur pat pentru toţi nu este, însă, suficient. Au găsit, însă, rezolvarea. Pentru Octavian au improvizat un pat suspendat: o basma mare legată de colţuri cu sfori de ceea ce ar trebui să fie tavanul locuinţei lor. Parcă ar sta în şezlong. Micul Marcel poate dormi cu mama şi cu tata. "Nu avem unde să stăm în altă parte. Cineva şi-a făcut pomană cu noi şi ne-a lăsat să stăm aici. Mai punem un cartof, o ceapă. Trăim cum putem. Dar grijă de copii avem! Noi nu suntem ca alţii, să facem copii să îi dăm la stat...", spune Marcel Burcea, capul familiei.

Săraci, dar curaţi

Şi dacă ne uităm la copii, se pare că soţii Burcea chiar ştiu ce spun. În ciuda sărăciei, copiii sunt curaţi. În baracă, deasupra sobei, atârnă hainele care au fost spălate şi puse la uscat. "Nevastă-mea s-a dus la mama ei, la Sadu, că e cam beteagă. Vine mai târziu acasă. A spălat înainte să plece", ne anunţă Marcel, care parcă uită că tot vremea le poate veni de cap şi lor.

În ciuda sărăciei, Marcel cel mic spune că nu vrea să se despartă de părinţii lui, deşi ei l-ar duce la şcoală la Sadu, acolo unde poate locui la bunica. "Vreau să mă duc la şcoală. Dar nu vreau să plec", se întristează copilul. Tatăl îl linişteşte îndată. "Dacă nu vrea, o să meargă aici, la Cisnădie. Şi o să ne ducem noi să îl ducem şi să îl aducem", spune tatăl în timp ce-şi trece mâna prin părul fiului său.

Trai cu porţia

Dacă alţii îşi doresc mari succese şi bogăţii, familia Burcea vrea doar un loc cald unde să doarmă. Dar au şi ei vise. De fapt, un singur vis. Să le meargă copiii la şcoală. "Eu lucrez pe şantier, cu ziua. Dar acum nu prea se lucrează în domeniu. Cum dă soarele, mă duc, caut şi muncesc. Că nu mi-e ruşine să muncesc. E foarte greu. D-aia vreau să-mi duc copiii la şcoală", mărturiseşte Marcel.

Singurul venit al celor patru suflete îl constituie alocaţia de nou-născut al lui Octavian şi alocaţia de stat a lui Marcel. În total nu ajung nici măcar la 250 de lei pe lună. Mănâncă ce apucă. "Când luăm banii luăm cartofi, fasole, orez... Mâncăm ce putem", spune capul familiei. Stingheriţi, întrebăm dacă în familie se consumă carne. La fel de stigherit, Marcel răspunde că acest lucru se întâmplă destul de rar. Poate o dată pe lună. Sau poate nici atunci.

Micul Marcel simte sărăcia, dar o suportă ca un bărbat. Ca tata. Doar de-aia poartă acelaşi nume. Din când în când, vârsta îşi spune cuvântul. Se duce în spatele uşii şi ascultă la discuţia pe care o purtăm cu tata. Odată ieşiţi din casă, copilul se fereşte să ne privească. Încercăm să vorbim cu el, dar nu mai vrea. Pleacă îngândurat. Prin ochii unui copil, sărăcia se vede cel mai urât.


 

250

de lei - singurul venit al familiei Burcea

 
Tag-uri:
saraci
,greu

 

Versiune mobil | completa