O criză nu se uită niciodată. Amintiri cutremurătoare despre recesiunea din 1947

La crâşme, preţul băuturii se schimba de la oră la oră. Oamenii s-au trezit peste noapte săraci lipiţi pământului, iar banii erau distribuiţi la sediul poliţiei. Aşa arăta România anului 1947, o perioadă de neagră criză economică, de care îşi mai aduc aminte doar cei care astăzi au peste 80 de ani.

 

Pentru ei, ştirile despre concedierile datorate crizei economice de astăzi stârnesc amintiri dureroase, despre o perioadă peste care cu greu au putut trece. În 2009, cel puţin, preţurile urcă, şomajul creşte şi el, dar nimeni nu mută fabrici la Moscova cu muncitori cu tot.

 

Mărturii şocante ale supravieţuitorilor

 

“Criza din 1945-1947 a fost consecinţa războiului mondial, agravată de ocupaţia sovietică şi de seceta din 1946. Mărturiile supravieţuitorilor descriu scene greu de imaginat, în care locuitorii satelor se hrăneau, la mijlocul secolului al XX-lea, cu scoarţă de copaci şi buruieni fierte”, a explicat istoricul Tudor Sălăgean.

 

Chiar dacă este greu de făcut o estimare reală a victimelor foametei din 1947, acestea se estimează la ordinul sutelor. Numeroşi copii din Moldova au fost „adoptaţi” temporar de familiile ţărăneşti mai înstărite din Ardeal, fiind ajutaţi astfel să treacă peste criză. Mulţi dintre aceşti copii, deveniţi oameni mari, au păstrat legăturile cu familiile ardelene care îi ajutaseră. „Au existat şi cazuri de copii moldoveni care s-au stabilit în satele ardelene, reuşind să îşi croiască un rost şi să înceapă o viaţă nouă”, a adăugat Sălăgean.

 

Anul ăsta, un palton; la anul, un costum

 

Situaţia cea mai gravă a fost cu siguranţă în Moldova, dar efectele s-au simţit şi printre locuitorii Ardealului. Mihai Gherasim avea 15 ani în momentul în care România se afundase deja foarte adânc în criza economică. Familia lui mai avea două fete de 7 şi 9 ani, iar viaţa era cât se poate de grea. “Totul se dădea pe tichete şi, dacă îl pierdeai, rămâneai cu mâna goală. Într-un an aveai voie să îţi cumperi stofă pentru un palton şi în anul următor pentru costum sau o haină mai subţire”, povesteşte el, deşi amintiriile îi sunt din ce în ce mai vagi. Toţi cei pe care şi-i aminteşte erau la fel de săraci ca familia sa şi nici mâncarea nu era la discreţie. “Mâncam foarte puţin şi cât să nu ne chiorăie maţele, pentru că mama zicea că atât ne ajunge. De fapt, căuta tot felul de motive să nu ne amărască şi pe noi” explică el.

 

Îşi aminteşte că fiecare copil avea o singură pereche de încălţări, iar el le schimba cu un vecin când se plictisea. “Erau din pânză şi atât de rupţi, că nu aveau ce să le mai facem, aşa că îi mai schimbam între noi şi mai treceau zilele. Surorile mele purtau fuste cu tenişi şi iarna purtam bocanci. Cam ăştia erau papucii noştri”, a adăugat Mihai Gherasim.

 

Hoţii umblau liberi pe străzi

 

Existau numeroase grupuri de hoţi sau tâlhari care foloseau uniforme sovietice, jefuind depozite de alimente sau de armament. În judeţul Mureş, o bandă condusă de un anume Milan Mareş comitea jafuri în localităţile apropiate de zonele de cantonare ale unităţilor sovietice. “Până atunci, mai auzeai că au dispărut banii sau lucrurile cuiva, dar în anii ăia grei trebuia să te fereşti la fiecare pas. Oamenii, la nevoie, deveniseră foarte vicleni şi te miri cu te păcăleau! Odată cu jafurile, toţi au devenit bănuitori şi erau gata să te bată pentru o suspiciune”, îşi aduce aminte Mihai Gerasim.

 

Prefecţi „haiduci”

 

Disperarea locuitorilor şi foametea împingeau uneori autorităţile locale şi judeţene la acţiuni aproape haiduceşti. Au existat cazuri în care prefecţii, prin intermediul legiunilor judeţene de jandarmi, care le erau direct subordonate, au confiscat transporturi de animale şi alimente comandate de autorităţile centrale, de fabricile din Bucureşti sau chiar de Ministerul Economiei, pentru a le împărţi spitalelor şi economatelor. În general, anchetele ordonate de autorităţile din Bucureşti se încheiau doar în momentul în care animalele erau sacrificate, iar alimentele erau deja distribuite, astfel încât nu mai era nimic de făcut.

 

Un procent de 10-15% din animalele confiscate erau declarate „moarte în timpul transportului”, iar un procent similar din alimente erau declarate „deteriorate în timpul transportului”. Se presupune că aceste cantităţi erau de fapt folosite direct de prefecţi şi de apropiaţii acestora, însă anchetele de la nivel central nu au reuşit să demonstreze acest lucru, de care de altfel nici nu se arătau prea interesate.

 

Aceste acţiuni nu vizau însă niciodată transporturile de alimente pentru Uniunea Sovietică sau pentru unităţile militare ruseşti de ocupaţie, ci doar transporturile destinate Bucureştiului sau altor judeţe din ţară.

 

Concedieri - atunci şi acum

 

Veşti despre concedieri datorate crizei există şi acum şi erau şi atunci. “În martie 1947, a apărut un zvon potrivit căruia fabricile de sticlă din Oradea, Tomeşti- Severin şi Turda ar fi urmat să fie preluate de sovietici, ca reparaţie de război, şi duse în Uniunea Sovietică cu muncitori cu tot. Aceste veşti i-au adus pe cei implicaţi în pragul disperării, familiile lor trăind adevărate drame”, a explicat Tudor Sălăgean.

 

Tot în primăvara lui 1947, au început să sosească şi ajutoare, după ce fuseseră făcute mai multe apeluri umanitare. Statele Unite au trimis alimente şi medicamente, dar ajutoarele au creat o imagine favorabilă americanilor şi defavorabilă sovieticilor, care nu au reacţionat cu ajutoare la foametea din Moldova.

 

Peste noapte, au devenit cu toţii săraci

 

În dimineaţa zilei de 15 august 1947, toţi românii au devenit la fel de sărăci. Stabilizarea monetară gândită de autorităţi a transformat 1 leu nou în 20.000 lei vechi. „Cu o seară înainte, românii zvârleau milioane pentru o pâine sau o bucată de brânză, iar în dimineaţa zilei de 15 august se trezesc fără nici un ban... Optsprezece milioane de sărăntoci! Toţi egali în zorii zilei, fiindcă nimeni nu mai are un gologan, toţi egali şi seara, întrucât fiecare a primit la comisariatul de poliţie suma de 75 de lei”, îşi aminteşte Nicoleta Franck, care a trăit şi ea acele grele momente.

 

„Cu o zi înainte, ne cumpărase mama una-alta şi doar pentru noi, copiii, îşi cheltuise cea mai mare parte din bani. Aşa că la noi pierderea nu a fost atât de mare, dar mergeau oamenii cu saci de bani pentru a primi partea cuvenită şi degeaba. Toată lumea a primit aceeaşi sumă de bani. Preţurile se schimbau într-una. La crâşmele de pe strada Horea, preţurile la băutură chiar creşteau de la o oră la alta” îşi aduce aminte Mihai Gerasim.

 

“Stabilizarea a fost considerată nereuşită, fapt pentru care, în noiembrie 1947, comuniştii au decis să dea vina pe Gh. Tătărăscu şi pe consilierii săi liberali. Stabilizarea a fost făcută de o comisie interministerială condusă de Gheorghe Gheorghiu Dej. Măsura a fost un eşec, iar efectele sale pozitive iniţiale au dispărut în mai puţin de o lună. În septembrie 1947, inflaţia îşi reluase cursul ascendent, iar statul nu dispunea de suficientă monedă nouă pentru a achita plăţile. În consecinţă, şi în 1947 şi în anii care au urmat statul a avut probleme în a achita salariile şi a îşi onora contractele”, a explicat Tudor Sălăgean.

 

Inflaţia a reuşit să fie stabilizată abia în 1952, când a avut loc o nouă reformă monetară, prin care 1 leu nou era egal cu 20 lei vechi. Abia această măsură, luată în contextul unei economii centralizate şi unor restricţii de consum ultrasevere, a reuşit să oprească procesul inflaţionist.

 


Criză de Anul Nou, în 1947

 

Mesajul de Anul Nou 1947 al Regelui Mihai a fost unul de criză, adecvat momentului: „Anul care a trecut ne-a adus grele încercări. Cu toată strădania voastră, cu toată munca depusă, viaţa a devenit mai grea din cauza secetei cumplite care ne-a bântuit. Sunt lipsuri mari. Ne aşteaptă luni în care vom avea de înfruntat mari greutăţi. Dacă vom fi însă uniţi, dacă ne vom ajuta unii pe alţii şi vom şti să dovedim vechile noastre virtuţi de cumpătare şi solidaritate, sunt încredinţat că vom birui”, spunea atunci Majestatea Sa.

 

 

Versiune mobil | completa